contact@aba-romania.ro | GDPR

Conceptualizarea cazului în terapia de recuperare a copiilor cu autism

Procesul de conceptualizare presupune descrierea abilităților copilului (punctele tari și dificultățile majore) și a obiectivelor terapeutice.

În cazul fiecărui copil în parte, conceptualizarea aprofundată este vitală, pentru că în caz contrar, se va ajunge la haos, frustrare sau la terapie de o calitate scăzută.

Este ca atunci când ne urcăm în mașină. Odată ce am decis unde vrem să mergem, avem nevoie de indicații. Scopul conceptualizării cazului ține în esență de răspunsul la două întrebări:

  1. Unde merg?
  2. Cum ajung acolo?

Există mai multe puncte cheie care sunt utile în conceptualizarea cazului:

  • Conceptualizarea începe cu o înțelegere clară a copilului și a mediului familial. A fost realizată o evaluare completă?

Când spun evaluare completă, nu mă refer la evaluarea inițială, care uneori nu poate fi făcută eficient datorită problemelor de adaptare, ci la o evaluare care se poate întinde și pe câteva săptămâni, în paralel cu adaptarea copilului la intervenția terapeutică.

Evaluarea presupune atât testarea abilităților, cât și analiza funcțională a comportamentelor neadecvate. Se întâmplă de multe ori ca evaluarea să fie făcută strict prin testarea abilităților cognitive, lucru care este insuficient pentru a concepe un plan de intervenție eficient.

  • A fost făcută o analiză a raportului de evaluare și a planurilor de intervenție actuale sau anterioare?

Sunt situații în care noul coordonator nu cere planurile de intervenție anterioare sau familia nu comunică existența unor intervenții anterioare. Ambele situații sunt în detrimentul copilului.

  • Identificarea „problemei” – De ce își dorește familia începerea terapiei? Care sunt principalele lor îngrijorări? Ce așteptări au de la terapie.

Nu treceți peste acest pas, este foarte important. Familia trebuie să înțeleagă ce este terapia, să înțeleagă ce înseamnă diagnosticul și să aibă așteptări realiste de la terapie.

Succesul intervenției nu poate fi garantat iar previziunile asupra nivelului de recuperare al copilului poate fi făcut abia după 1 an sau mai mult.

  • Punctele forte ale copilului

Este important ca raportul de evaluare să se focuse atât pe dificultățile copilului, dar în special să fie menționate punctele tari. Planul de intervenție va începe întotdeauna de la punctele tari ale copilului, ci nu de la dificultăți.

  • Realizarea planului de intervenție

După realizarea unei evaluări complexe și aflarea tuturor informațiilor relevante, va fi conceput planul de intervenție. Copilul are sute de comportamente absente. CE ALEG?

Selectarea programelor va depinde bineînțeles de punctele indentificate în evaluare, dar va ține cont și modul în care copilul colaborează, de numărul de ore de terapie, nivelul copilului, implicarea familiei.

Este vital ca planul de intervenție să cuprindă programe care să stimuleze fiecare arie de dezvoltare în parte iar echipa să fie tot timpul cu un pas înaintea copilului.

Terapeuții trebuie să fie bine pregătiți și să înțeleagă fiecare element din planul de intervenție pentru a putea testa constant introducerea de programe peste nivelul actual al copilului. Coordonatorul va evalua periodic planul de intervenție, însă fără implicarea terapeuților, rezultatele vor fi semnificativ mai slabe.

Așa cum am punctat și legat de evaluare, planul de intervenție trebuie să cuprindă și un plan de acțiune asupra comportamentelor neadecvate.

  • Planul de intervenție va avea setate obiectivele pe termen lung, dar în mod specific obiectivele actuale, cu detalii specifice pentru fiecare program în parte.

Este tipic ca un părinte să spună ceva de genul „Vreau ca Matei să vorbeasca” dar nu pot scrie un plan care are ca obiectiv ” în termen de 6 luni, Matei va vorbi”. Nu este etic nici verbal, în discuțiile cu părinții, să fac o afirmație de acest gen.

Se întâmplă să aud că părinții au fost cu copilul la coordonare și au primit o listă de programe care trebuie lucrate până vor fi masterate și abia apoi se va face altă vizită pentru coordonare.

Rolul coordonatorului este acela de a detalia fiecare program în parte și trebuie să fie prezent, în mod special în situația în care programele nu merg, tocmai pentru a schimba modul de predare și a găsi noi soluții pentru succesul programelor. Scopul ședințelor de coordonare nu este introducerea de noi programe, ci reevaluarea celor actuale, evaluarea modului de predare, a stilului de învățare al copilului și la final, dacă este momentul potrivit, de introducere a noilor programe.

  • Managementul cazului

Coordonatorul trebuie să fie și un bun manager și să poată implica și coordona relația dintre echipă, familie, cadru didactic, medic psihiatru.

Va oferi feedback permanent terapeuților și va căuta constant soluții pentru implicarea familiei.

Conceptualizarea cazului este o știință, dar și o artă. Doi coordonatori, pot crea planuri ușor diferite pentru același copil. Acest lucru nu este greșit, atât timp cât coordonatorul are în vedere toate aspectele implicate în conceptualizarea cazului.

O altă întrebare importantă este: cine poate coordona planurile de intervenție pentru copiii cu autism?

Sunt tentată să spun că doar un analist comportamental acreditat BCBA, însă această acreditare nu este accesibilă pentru mulți specialiști în acest moment în România.

Punctez însă ce consider că este un minimum necesar pentru a putea fi coordonator:

–           Un minimum de 4-5 ani de experiență într-un centru sau la domiciliu, însă experiența trebuie acumulată lucrând cu mai mulți copii, cu diferite tipuri de dificultăți.

–           Experiența trebuie să fie acumulată sub îndrumarea unui consultant acreditat BCBA – Board Certified Behavior Analyst.

–           Cursuri de bază în analiza comportamentală aplicată

–           Colaborarea constantă cu un BCBA atunci când sunt întâmpinate dificultăți în coordonarea anumitor cazuri.

Psiholog Anca Dumitrescu, BCBA

RSS
Follow by Email
Facebook
Twitter
LinkedIn