Despre control si contracontrol

Despre control si contracontrol

Cu totii ne dorim ca parcursul vietilor noastre sa fie intr-un anumit fel, specific nevoilor si dorintelor personale care au fost intarite de-a lungul anilor in familie si societate. Cu toate ca nu intotdeauna participam in mod activ la desfasurarea evenimentelor din vietile noastre, ne dorim, uitandu-ne chiar de pe scaunul de spectator, ca lucrurile sa ia o intorsatura sau alta. Uneori avem curajul sa ne ridicam de pe scaun si sa actionam pentru ca schimbarea sa se intample, alteori ramanem asezati, asteptand si observand incotro ne va duce viata. Oricare dintre variante am alege, decizia este totusi a noastra, iar dorinta de a putea influenta in cat mai mare masura parcursul propriilor vieti este fara doar si poate prezenta.

Nevoia de control asupra propriilor vieti este un factor principal care influenteaza echilibrul nostru psihic. Propria perceptie asupra masurii in care ne putem controla viata ne poate produce atat stari de fericire, cat si stari de depresie si anxietate.

Insa ce se intampla atunci cand nevoia noastra de control se extinde si asupra celor din jurul nostru si ne dorim ca ei sa actioneze intr-o anumita maniera? Cat de mult incercam sa ne exercitam controlul asupra celorlalti? Cum putem sa ii facem sa indeplineasca lucrurile pe care ni le dorim? In functie de cat de puternica este motivatia de a obtine un anumit comportament din partea celuilalt, putem sa incercam sa manipulam, sa amenintam sau sa folosim diverse forme de constrangere si pedepsire. In 1989, Sidman spunea ca la baza tuturor problemelor noastre sta convingerea ca din ordinea naturala a lucrurilor face parte constrangerea. Controlul prin constrangere este manifestat prin pedepsire si recompensare negativa (Center apud Sidman, 1991).

Sa nu uitam ca si cei din jurul nostru au aceeasi dorinta ca si noi: de a fi in controlul propriilor vieti si de a actiona pe baza propriilor decizii. Astfel ca, in momentul in care o persoana percepe ca altcineva incearca sa ii controleze comportamentul, persoana in cauza reactioneaza prin comportamente de contracontrol. Apar astfel conceptele de controlor (eng. controler, cel care controleaza) si controlat (eng. controlee, cel care este controlat).

Cum definim contracontrolul?

Skinner (1953) defineste contracontrolul ca incercari ale unei persoane de a controla o alta si spune ca exploatarea, situatiile aversive si controlul deliberat genereaza contracontrol.  Delprato (2002) spune despre contracontrol ca este un comportament operant uman, care apare ca raspuns la controlul social aversiv.  Cu alte cuvinte, atunci cand percepem ca exista posibilitatea de a fi controlati de catre altcineva, reactionam prin comportamente de contracontrol.

Practic, ce presupune de fapt contracontrolul? Skinner diferentiaza intre raspunsurile umane la control social si cele la control non-social. Astfel, oamenii reactioneaza la control social manifestand comportamente operante agresive (precum contra-atacul). Acestea sunt insotite de comportamente emotionale, ca raspuns la conditiile aversive de control. Pe de alta parte, atunci cand controlul este unul non-social, raspunsurile emotionale de agresivitate nu apar. Astfel, Skinner exemplifica faptul ca atunci cand ne cade in cale o ramura foarte mare de copac (control non-social), care ne schimba planurile si ne controleaza comportamentul prin faptul ca va trebui sa alegem o alta ruta pentru a o ocoli, majoritatea persoanelor accepta situatia fara a manifesta agresivitate sau alte raspunsuri emotionale. In schimb, daca suntem fortati sa ne schimbam traseul din cauza unui grup de oameni care stationeaza pe trotuar, pot aparea comportamente agresive, verbale sau non-verbale, orientate catre acestia (Skinner, 1953).

Este interesant de observat faptul ca atunci cand raspunsul celui controlat la cerintele controlorului este de a se conforma, comportamentul controlorului este intarit. Spre exemplu, atunci cand seful foloseste amenintarile, precum reducerea salariului, pentru a creste productivitatea angajatilor la locul de munca, daca acestia se conformeaza prin comportamente de evitare a pedepsei, raspunsul lor intareste comportamentul sefului de a ameninta. Un alt exemplu frecvent intalnit este cel al copiilor care sunt certati de catre parinti. Pentru a scapa din astfel de situatii aversive, ei se conformeaza regulilor impuse de catre parinti, intarind astfel comportamentul parintelui de a certa atunci cand copilul nu se poarta adecvat.

Pe de alta parte, este posibil ca unul dintre angajati sa nu se conformeze, sa nu isi schimbe comportamentul in urma  amenintarilor de reducere a salariului, aparand astfel comportamentul de contracontrol. O data cu cresterea in varsta, putem de asemenea observa cum copiii care anterior isi modificau comportamentul ajuns sub controlul parental, se opun si incearca la randul lor sa isi controleze parintii. Unii autori, precum Carey si Bourbon (2006), analizeaza criteriile de diagnostic pentru anumite tulburari cum ar fi sindromul opozitional, ADHD, tulburarile de conduita sau Asperger, intrebandu-se daca nu cumva acestea sunt de fapt manifestari ale contracontrolului.

Cum diferentiem contracontrolul de alte functii ale comportamentului?

De-a lungul timpului, opinia unanim acceptata in lumea analizei comportamentale a fost ca orice comportament problema poate sa cada intr-una dintre clasificarile: evitare/scapare dintr-o situatie aversiva, atentie, auto-intarire si tangibil. Cu toate acestea, unii autori fac o diferentiere intre comportamentele a caror functie este de evitare/scapare dintr-o situatie aversiva si comportamentele a caror functie este de contracontrol. Pentru fiecare dintre acestea, atat manipularea consecintei cat si a antecedentului producand diferente importante (Carey si Bourbon, 2006).

Sa presupunem, de exemplu, ca un elev absenteaza de la orele de clasa. Daca functia comportamentului sau este de evitare a unei posibile situatii aversive (a unui test spre exemplu) si prin absenta sa isi atinge scopul de a nu participa la test, atunci comportamentul sau va fi intarit si pe viitor va folosi acelasi comportament de evitare atunci cand se va afla in preajma unui posibil test (Carey si Bourbon, 2006).

Pe de alta parte, daca presupunem ca functia comportamentului de a absenta este de contracontrol a profesorului, atunci absenteismul este intarit de efectul produs in comportamentul profesorului. Astfel de efecte presupun de cele mai multe ori comportamente emotionale ca furia, frustrarea, disperarea si stresul, pe care cel controlat isi doreste sa le observe in controlor (Carey si Bourbon, 2006).

Analizand antecendentul pentru fiecare dintre situatiile mentionate mai sus, observam urmatoarele: in prima situatie, stimulul antecedent care produce comportamentul de a absenta este reprezentat de situatia aversiva prin testul dat la curs, pe cand in cel de-al doilea scenariu, antecedentul este reprezentat de controlul perceput, al profesorului asupra elevului. Contracontrolul este un mod aparte de interactiune care nu poate aparea altfel decat in prezenta controlului (Carey si Bourbon, 2004).

Topografic vorbind, in ambele situatii comportamentul elevului arata la fel: absenta de la ora de curs. Functional insa, aceste comportamente sunt diferite, modalitatile de interventie pentru reducerea lor fiind de asemenea diferite. Astfel, pentru a reduce absenteismul cu functia de evitare, putem modifica antecedentul prin eliminarea testelor sau prezentarea lor intr-o maniera mai prietenoasa sau putem interveni asupra consecintei, oprind posibilitatea ca elevul sa obtina intaritorul (respectiv sa nu poata evita testul). Daca intervenim pentru a reduce absenteismul cu functia de contracontrol, atunci modificarea antecedentului presupune eliminarea controlului perceput de catre elev din partea profesorului, iar modificarea consecintei presupune eliminarea raspunsurilor emotionale din partea profesorului (Carey si Bourbon, 2006).

Putem de asemenea compara contracontrolul si atentia. Maag si Kemp (2003) dau exemplul unui elev care intrerupe constant ora de clasa vorbind si spunand bancuri celor din jur. Pentru a testa in care dintre functii se incadreaza comportamentul elevului, profesorul a acordat atentie acestui comportament, laudandu-l pe elev pentru abilitatile sale si glumele amuzante pe care le face si spunandu-i ca poate sa ii aloce un timp la inceputul si la sfarsitul orei, in care sa spuna bancurile in mod deschis, catre toata lumea si sa se bucure impreuna de ele. Presupunand ca functia acestui comportament deranjant pentru ora de clasa este obtinerea atentiei, elevul ar trebui sa fie satisfacut de atentia si laudele primite din partea profesorului si sa se bucure de momentele lui de glorie din timpul dedicat special. Insa, in situatia in care elevul continua sa manifeste comportamentele disruptive chiar si atunci cand profesorul a manifestat apreciere fata de ele si a dorit sa aloce un timp specific acestora, autorii trag concluzia ca functia este una de obtinere a puterii prin contracontrol.

De ce apare contracontrolul?

Skinner (1953) spunea „cu totii controlam si cu totii suntem controlati”. In „Science and Human Behavior” el a scris despre contracontrol in contextul institutiilor menite sa regleze comportamentul indivizilor in stat, cum ar fi institutiile guvernamentale, Biserica, institutiile educationale si economice, si chiar in contextul psihoterapiei. Conceptul de contracontrol se aplica in relatiile interpersonale si sociale, comportamentul uman fiind atat controlat, cat si controlor si fiind atat o functie a mediului cat si o sursa de control a acestuia.

In majoritatea formelor sale, controlul manifestat prin constrangere (amenintari si pedepse) este perceput de catre oameni ca o forma de ingradire a libertatii. Astfel, oamenii declara ca se simt liberi atunci cand nu pot identifica variabile de control exterioare (Skinner, 1971). In mod contrar, sentimentul de libertate dispare cu cat este mai numeros numarul de situatii in care omul se simte controlat si constrans. De aceea, in astfel de situatii, atunci cand controlul este exercitat de catre o componenta umana, apar manifestarile contracontrolului, cu directie asupra persoanei care controleaza.

Carey si Bourbon (2006) vorbesc despre perceptia fiecaruia dintre noi asupra mediului ca fiind „fix cum trebuie” (eng. just right), pornind de la teoria lui William T. Powers, Teoria controlului perceput. Astfel, fiecare dintre noi isi analizeaza mediul constant prin receptori senzoriali. In momentul in care acesti receptori descopera un factor care perturba starea de „fix cum trebuie”, organismul intra in actiune pentru a elimina factorul perturbator si a readuce starea de bine. Sa presupunem insa ca factorul perturbator apare din cauza comportamentului unei persoane din jurul nostru. In acest context, vom incerca sa modificam comportamentul respectivei persoane pentru a readuce starea de „fix cum trebuie”. Orice incercare de a modifica un comportament care nu ne apartine, presupune control asupra celuilalt. Sa nu uitam insa ca si celalalt intra in mediul nostru cu propria perceptie a unei stari de „fix cum trebuie” care invariabil difera de propria noastra perceptie. In momentul in care incercam sa controlam comportamentul deranjant, ceea ce facem este de fapt sa perturbam starea de „fix cum trebuie” a persoanei care il manifesta. Reactia celuilalt poate sa fie de acceptare si modificare a comportamentului sau poate sa fie de contracontrol si refuz de a indeplini ceea ce i-am cerut.

Carey (apud Carey & Bourbon, 2004) a studiat comportamentele de contracontrol ale elevilor, pe un esantion de 1300 de subiecti cu varste cuprinse intre 4 si 12 ani, din Australia, Noua Zeelanda si Singapore. Acesti elevi faceau parte atat din mediul rural, cat si urban si participau la cursuri, in scoli private sau de stat. Datele obtinute in urma studiului au aratat ca 10% dintre elevi au declarat ca au comportamente de contracontrol in clasa, manifestate prin urmatoarele: vorbeau in timp ce profesorul vorbea, pretindeau ca nu inteleg ce li se explica, nu indeplineau ceea ce li se cerea sa faca si sacaiau profesorul. Scopul declarat de catre elevi al acestor comportamente era de a-l infuria pe profesor, de a-l distrage pe profesor de la subiect si de a-l face sa vorbeasca despre alte lucruri, de a-l face sa tipe, de a-l face sa le mai ofere o sansa si pentru ca pur si simplu era amuzant sa il vada pe profesor asa.

De asemenea, Carey a descoperit ca aspecte precum varsta, sexul, experienta profesionala, satisfactia la job sau nivelul de stres al profesorului nu au fost corelate cu contracontrolul manifestat de elevi. De asemenea, nivelul de control pe care profesorii au declarat ca il manifesta fie in clasa, fie in viata personala nu a putut fi corelat cu comportamentele de contracontrol ale elevilor. Singurul factor care declansa contracontrolul a fost gradul de control perceput de catre elevi din partea profesorului. Cu alte cuvinte, ceea ce profesorii faceau era perceput diferit de catre elevi, fata de ceea ce profesorii declarau ca fac.

Ce putem face?

Cea mai simpla metoda de reducere a comportamentului de contracontrol este de a ne opri din a incerca sa controlam comportamentul celuilalt. Atata vreme cat controlul din partea noastra va exista, vor exista si reactii la acesta. Indiferent daca pe termen scurt persoana de langa noi se complace si executa ceea i-am cerut sa faca, nimanui nu ii place sa simta ca nu poate lua decizii in propria viata si ca este un simplu spectator. Studiile arata ca persoanele care pe moment isi schimba comportamentul conform dorintelor controlorului, ulterior isi pot modifica diferite clase de raspunsuri ca forma de contracontrol (Ludwig, Ludwig & Geller, 1999 apud Delprato 2002). Astfel se poate explica de ce de multe ori copiii reactioneaza pe moment atunci cand folosim forme de amenintare sau pedepsire, modificandu-si comportamentul, insa in alte situatii in care pana atunci nu a fost nevoie sa intervenim, apar comportamente problema de refuz si opozitionism, ca forme de contracontrol.

Mai multi autori (Skinner apud Miller 1991, Schramm 2011, Delprato 2002) recomanda ca interventiile pe care le punem in practica sa se bazeze pe intarire pozitiva, in vreme ce procedurile de pedepsire si intarire negativa sa fie reduse cat mai mult.

Carey & Bourbon (2004) propun profesorilor sa implice elevii cat mai mult posibil in anumite decizii ale clasei, sa le afle preferintele, sa le puna intrebari cu privire la cum si-ar dori sa se desfasoare ora si sa ofere oportunitati de a negocia si de a face compromisuri.

Maag & Kemp (2003) sugereaza crearea unei liste de comportamente din aceeasi clasa functionala de raspuns, cu scopul de a inlocui comportamentele problema. Spre exemplu: sa isi ajute un coleg sa isi faca temele, sa aiba grja ca toata lumea sa fie in clasa cand se termina pauza, sa verifice daca se mentine ordinea sau curatenia in clasa, sau orice alt fel de responsabilitate care l-ar putea face pe elev sa isi satisfaca nevoia de putere. Aceasta lista va fi evaluata si ierarhizata de catre elev in functie de gradul de probabilitate de a se implica in comportamentele respective. De asemenea, autorii recomanda folosirea unor intaritori puternici atunci cand elevul decide sa se implice in comportamentele pe care le-ati ales impreuna si nu in cele problematice.

In momentul de fata, studiile comportamentelor de contracontrol ale copiilor sau adultilor cu autism sunt limitate, neexistand date stiintifice care sa ne ajute in identificarea unei astfel de functii (daca putem vorbi de o functie separata) si a procedurilor de interventie. Convingerea generala este aceea ca terapeutul trebuie sa controleze fiecare stimul care apare in timpul terapiei, astfel incat copilul sa fie compliant si sa poata sa invete comportamente noi.

Insa atata vreme cat fiecare dintre noi reactioneaza atunci cand simtim ca suntem controlati si ca nu putem lua decizii in legatura cu propria viata, de ce nu ar face-o si persoanele cu dizabilitati? In ce masura comportamentele problema manifestate de catre copiii cu autism sunt de fapt mecanisme de contracontrol generate de controlul nostru? Cat de mult le oferim sansa sa isi aleaga activitatile, ordinea in care acestea sunt facute sau alimentele de la masa de pranz? Bannerman si Sheldon (1990) ridica aceste intrebari cu privire la libertatea de a alege si de a refuza. Cat de des oferim aceste libertati simple persoanelor cu diazabilitati si in ce masura ii invatam sa aleaga sau sa spuna „Nu”?. „Totii oamenii au dreptul sa manance prea multe gogosi si sa traga un pui de somn” (Bannerman si Sheldon, 1990).

BCaBA Andreea Bălțătescu

B.F.Skinner (1953), Science and Human Behavior, Internet Edition, The B.F. Skinner Foundation

B.F.Skinner (1971), Beyond Freedom and Dignity, Penguin Books

David B. Center (1991), Coercion and it’s Fallout Murray Sidman, Behavioral Disorders, May, p. 315-317

Dennis J. Delprato (2002), Countercontrol in Behavior Analysis, The Behavior Analyst, 25, 191-200 No. 2 (Fall)

Diane Bannerman, Jan B. Sheldon, James A. Sherman, Alan E. Harchik (1990), Balancing the Right to Habilitation With the Right to Personal Liberties: the Rights of People with Developmental Disabilities to Eat Too Many Doughnuts and Take a Nap, Journal of Applied Behavior Analysis, 23, 79-89, No.1 (Spring)

John W. Maag & Suzanne E. Kemp (2003), Behavioral intent of power and affiliation: Implications for functional analysis, Remedial and Special Education; Jan/Feb 2003; 24, 1; Education Collection pg. 57-64

Keith Miller (1991), Avoiding the Countercontrol of Applied Behavior Analysis, Journal of Applied Behavior Analysis, 24, 645-647, No.4 (Winter)

Robert Schramm (2011), Motivation and Reinforcement: Turning the Tables on Autism, Second Edition

Timothy Carey & W. Thomas Bourbon (2004), Countercontrol: A New Look at Some Old Problems, Intervention in School and Clinic; Sep 2004; 40, 1; Education Collection pg. 3-9

Timothy Carey & W. Thomas Bourbon (2006), Is Countercontrol the Key to Understanding Chronic Behavior Problems?, Intervention in School and Clinic; Sep 2006; 42, 1; Education Collection pg. 5-13