contact@aba-romania.ro | GDPR

Ce înseamnă recompensa în analiza comportamentală aplicată (ABA)? Credințe frecvente și clarificări – terapia copiilor cu TSA

 

Am ales să scriu acest articol deoarece adesea, în lucrul cu copiii cu autism, recompensele sunt incomplet înțelese sau importanța lor este minimizată, fapt ce pune în pericol eficiența intervenției. ABA este partea aplicată a științei comportamentale, ea cuprinde principii puternice care explică apariția și menținerea comportamentelor și care oferă mijloace de modificare a comportamentelor. Etica analiștilor comportamentali cere ca recompensarea pozitivă să fie cel mai folosit principiu care să stea la baza intervențiilor. Analiștii comportamentali știu foarte bine că în absența recompensării nu putem vorbi de învățare, de ritm accelerat de achiziții sau de o relație bună a copilului cu terapeuții.

Voi discuta doar despre recompensa pozitivă, care se referă la ceva ce se întâmplă (adaugă) după comportament și crește frecvența acelui comportament.

Credințe frecvente și clarificări

Credință frecventă: A primi o recompensă e ceva artificial, cred în educația fără recompense.

Clarificare: Recompensa poate fi ceva oferit cu scopul de a crește un comportament, sau ceva ce are loc pur și simplu în interacțiunea noastră cu mediul și care ne modifică sau ne menține un comportament. Societatea este bazată pe condiționare. De exemplu: faptul că primim plasa cu alimentele alese de noi după ce plătim la supermarket ne menține comportamentul de a da banii sau cardul casierului. Dacă am plăti și nu am obține recompensa (ceea ce am cumpărat) nu am mai avea acest comportament în viitor (cel puțin nu în acel magazin).

Alte exemple de situații în care comportamentele noastre sunt recompensate în viața de zi cu zi: dacă răspundem când sună telefonul, auzim vocea altei persoane, ceea ce ne menține comportamentul de a răspunde la telefon atunci când acesta sună; dacă apăsăm pe buton vine liftul, în absența recompensei (venitul liftului) am renunța să apăsăm pe acel buton; dacă salutăm o persoană, aceasta ne salută înapoi, dacă persoana nu ne-ar mai saluta, am renunța și noi la a-i mai da ”bună ziua”.

Așadar, recompensarea pozitivă este ceva ce are loc în permanență în viețile noastre, nu putem susține că trăim fără recompense. Iar comportamentele care nu sunt mențiute de recompensare pozitivă, sunt menținute de recompensare negativă – fac ceva ca să scap de consecințe negative.

În terapia copiilor, este recomandat ca recompensa să fie directă de câte ori este posibil. Adică ceea ce face copilul să aducă un beneficiu relaționat cu acea activitate. De exemplu: dacă lucrăm pozițiile spațiale, punem câte o jucărie preferată de copil în varii poziții simultan și îi cerem copilului să ia jucăria care este sub masă. Apoi copilul se poate juca. Un alt exemplu: dacă lucrăm culorile și copilul ne-a cerut camionul de pe dulap, îi cerem să ne spună ce culoare are și apoi primește camionul dorit.

Recompensele pot fi: obiecte, activități, jucării cu componentă senzorială, alimente, recompense sociale și recompense generalizate.

 

Credință frecventă: Recompensa este orice îi place copilului.

Clarificare: Nu toate lucrurile pe care copilul le preferă vor funcționa ca recompense. Este posibil ca unui copil să îi placă o mingiuță colorată, dar să nu fie dispus să facă efortul de a fi atent și de a răspunde la sarcini pentru a primi acea mingiuță. Este nevoie să facem distincția între evaluarea preferințelor și evaluarea recompenselor. Știm că ceva preferat este recompensă dacă acel comportament pentru care am oferit obiectul crește în viitor. De aceea, expresia ”recompensele nu funcționează” este o formulare eronată. Dacă ceea ce am oferit ca recompensă nu întărește comportamentul, atunci cel mai probabil nu este o recompensă (spun cel mai probabil, deoarece pot exista și alte motive, cum ar fi dificultatea sarcinii).

 

Credință frecventă: Copilul primește permanent laudă pentru tot ce face.

Clarificare: Într-adevăr situația inițială de terapie poate fi una diferită de cea naturală, în special dacă se lucrează exclusiv prin Distrete Trial Training – exerciții distincte, lucru structurat. Copilul primește ceva de la adult și/sau este lăudat pentru fiecare mic lucru pe care îl face, recompensarea este continuă. Însă pe măsură ce terapia avansează ritmul de recompensare scade, ne referim aici la recompensele oferite de terapeuți/părinți.

Un scop de bază al terapiei ABA este acela de a menține comportamentele dobândite la terapie în situațiile de recompensare disponibile în mediul natural. Adică: dacă un copil ridică mâna la terapie și de fiecare dată i se dă voie să răspundă, este foarte posibil ca la clasă, după ce va ridica mâna de câteva ori și nu i se va da voie să răspundă, să renunțe la acest comportament lucrat în terapie (comportamentul va fi pus sub extincție). O variantă adecvată ar fi ca la terapie copilul să fie încurajat să ridice mâna și uneori să fie întrebat, alteori nu (recompensare intermitentă). Astfel el va putea să își mențină comportamentul și la clasă. În acest caz, comportamentul dorit este ridicatul mâinii atunci când a fost pusă o întrebare, iar recompensa este ocazia de a răspunde.

De asemenea, pe măsură ce copilul deprinde abilități, el poate să nu mai aibă nevoie de recompensă socială (mediată de alții) pentru anumite activități, și să le facă fiind recompensat automat (ceea ce se numește în limbaj psihologic și popular: motivație intrinsecă). De exemplu, inițial i se cerea să deseneze un cățel identic cu cel din imagine și primea jucăria preferată dacă reușea, dar apoi, copilul a început să copieze singur desenul văzut la un coleg, recompensa fiind strict imaginea pe care a reușit să o obțină prin comportamentul de a desena.

 

Credință frecventă: Ca recompensa să funcționeze, copilul trebuie să înțeleagă pentru ce comportament a primit-o.

Clarificare: Procesul de recompensare este unul automat, nu este nevoie să înțelegem pentru ce am fost recompensați pentru ca acel comportament să crească. Dacă recompensarea nu ar funcționa astfel, atunci terapia ABA nu ar putea să dea rezultate în lucrul cu copiii cu tulburări de dezvoltare, care, cel puțin la început, nu au abilitățile de a înțelege pentru ce primesc laude sau alte activități plăcute (înțelegerea limbajului nu este dezvoltată).

De exemplu, un copil cu autism nu are contact vizual spontan suficient de frecvent. Pentru a crește acest comportament, de fiecare dată când copilul se uită la noi, vom face ceva distractiv. Astfel contactul vizual va crește. Însă nu crește pentru că cel mic a înțeles că vrem să se uite la noi, ci pentru că atunci când s-a uitat a primit o consecință plăcută. Sigur, pe măsură ce crește și dezvoltă limbaj, copilul poate înțelege ce vrem de la el și poate face lucrurile pe care i le cerem, dar inițial învață din consecințe.

La fel se întâmplă și cu bebelușii, însă spre deosebire de copiii cu tulburări de dezvoltare, bebelușii sunt puternic motivați de reacțiile celorlați și de relația cu aceștia. Astfel, dacă un copil cu autism este nevoie să fie motivat din exterior pentru a imita un comportament, pentru bebeluș, a reuși să reproducă un comportament al mamei poate fi o recompensă automată (este ceva ce îl bucură în sine și îi întărește comportamentul de a imita și pe viitor).

Și comportamentele noastre ca adulți sunt recompensate, pedepsite și puse sub extincție, iar aceste procese au loc fie că ne dăm seama de ele, fie că nu. De exemplu, dacă o persoană povestește ceva amuzant, partenetul nu îi dă prea mare atenție, însă dacă se plânge de ceva ce a pățit, e posibil ca interlocutorul să fie atent și foarte empatic. Astfel, treptat, persoana ajunge să se plângă foarte des și renunță la a mai spune lucruri amuzante. Comportamentul de a se plânge a fost recompensat cu atenție, iar cel de a povesti ceva amuzant a fost pus sub extincție. Dacă observăm și analizăm putem deveni conștienți de ceea ce ne menține anumite comportamente și putem face schimbări.

Dacă am fi conștienți de fiecare lucru care ne modifică sau ne menține comportamentul, probabil că nu am mai avea timp să avem efectiv vreun alt comportament în afară de acela de a ne gândi la aceste aspecte.  Faptul că învățăm prin consecințe ne ajută să ne adaptăm rapid la viața de zi cu zi.

 

În concluzie, ca orice domeniu științific, analiza comportamentală aplicată este complexă. Ea ține cont de principiile ce stau la baza dobândirii și menținerii comportamentelor, cât și de principii etice solide, în intervenții menite să dezvolte comportamete adaptative. Iar recompensarea pozitivă (și plănuirea programului de recompensare) reprezintă instrumentul cel mai de preț, de aceea este important să existe o înțelegere cât mai bună în această privință.

 

Andreea Stroe-Mățăuan,

Analist comportamental acreditat BCBA

Psihoterapeut

 

*Sursa foto: unsplash.com, Autor: Ben White